So please, don’t go…

There is so much of you in my mind

And there’s much of us left behind,

So much that we could be is still there,

Between the line of the love and despair.

 

It’s like I breath your eyes all over again

Through endless memories every now and then

Imagine that maybe it’s you over the sea,

Over the infinite mass of „what it could be”

 

And hardly passing through the next day

Or the next mile that’s in our way,

I barely see the point of where we meet

And turning that forever in no longer a myth.

 

Whilst there’s some hope in every goodbye,

I’d wish it for us to be just a lie

And therefore tomorrow convert it in a „hello”

And then all the other days, so please,

don’t go!

Sunt cupluri care –

Sunt cupluri care, deși locuiesc împreună, au sufletele departe unul de celălalt. Sunt cupluri pentru care viața e doar o rutină, un continuu plictis, iar cotidianul nu mai presară de mult nimic spectaculos. Fericirea s-a teșit, călcată fiind de trecerea vremii. Sunt cupluri care nu cresc nimic împreună.

Sunt și cupluri care cresc afaceri împreună. Sunt cupluri care cresc copii împreună. Și fiecare duo, își are satisfacția lui. Prin profitul afacerii. Sau atunci când copilul cel mic ia o notă bună.

Dar eu, îmi doresc pentru noi să fim cuplul care se crește pe sine împreună. Care crește idei, și noi teorii de viață, și munți de amintiri, și rafturi pline ochi de cărți, și plante pline de flori, și zile pline de zâmbete,

și-o casă cu vreo doi copii/

și Dumnezeu știe la ce ne-om mai gândi.

///////////////////////////////////There are couples who ////////////////////////////////////

There are couples who, even living together,  have their souls so far from one another. There are couples for whom life is just a routine, a continuous boredom, and the daily has not had anything spectacular for a long time. Happiness dwindled, being constantly trampled by the hands of time. There are couples that don’t build anything together.

There are couples who grow businesses together. There are couples who raise children together. And every duo has its own satisfaction. Through business profits. Or when the little child takes good grades.

But I, I wish for us to be the couple that grows together. Who grows ideas, and new theories of life, and mountains of beautiful memories, and bookshelves full of books, and plants full of flowers, and days full of smiles,

And a house with a child or two /

And God knows what else we’ll do.

large (1)

Zile căprui

Prin lungu-mi părului/

Zăream odată degetele tale.

În toată zarva ast-a dorului/

Le mai simt și-acum, căzând agale.

Razele-aurii ne parcurgeau încet/

Și noi ne continuam dulce amorul/

Cu soarele scăldându-ți câte-un deget,

Cu degetele mângâindu-mi părul.

Era în zilele de aur de pe-atunci/

În lumina aceea bizară,

Când părul încercai să mi-l strângi,

Și inima începea să-mi tresară.

Îmi mai cădeau șuvițele pe rând, pe față,

Tu le prindeai de-ndată atent și tacticos,

Și-mi răsărea câte-un mănunchi răzleț de viață,

Privindu-ți ochii plini de-acel căprui frumos.

Visul din baloane de săpun

Știți sentimentul acela în care te trezești după un vis atât de plăcut și tot ce vrei să faci e să te culci înapoi să-ți continui visul? Cam asta am făcut eu în ultimele trei luni. Mi-am continuat visul. Și dacă se întâmpla să dau piept în piept cu realitatea, mă chinuiam să îmi adorm la loc conștiința.

Și uite așa, în fiecare zi, relația dintre noi doi a mers mai departe, crescând, ramificându-se în toate arterele mele sufletești și îmbibându-mă într-o speranță măgulitoare. În mintea mea, am avut tot felul de conversații contradictorii, după care ajungeam mereu la un compromis incontestabil, te strângeam în brațe și toate amintirile noastre dulci își reluau filmul iar și iar și iar. Când îmi aduceam aminte de un lucru neplăcut, mă supăram un pic la început, apoi îți găseam scuze și într-un final ajungeam să te iert, și să te strâng și mai tare în brațe. Totul s-a petrecut în mintea mea, în visul acela frumos de care am strâns cu dinții ca un copil nebun ce nu vrea să-și lase jucăria preferată acasă și să plece la școală.  Am ținut vie himera unei iubiri care murise de mult, așa cum mama nu acceptă să-i fie deconectat de la aparate copilul aflat în moarte cerebrală.

Acum a venit însă momentul să deconectez de la aparate speranța iluzorie în această iubire sfârșită și căreia nu am știut să-i dau drumul la timp. Poate că e bine ca atunci când toți medicii îți spun că nu mai e nicio șansă, să renunți și tu. Dar eu, copil ambițios și-ncăpățânat, nu am putut s-o las să moară prematur, iar acum despărțirea este cu atât mai grea. În adâncul meu, într-unul din sertarele pe care nu am vrut să le accesez niciodată, știam că e doar o chestiune de timp până când unul dintre noi își va găsi pe cineva. Nu știam însă că se va întâmpla așa curând. Chiar când relația iluzorie dintre noi pe care o alimentam constant, creștea așa frumos și sigur și stabil, ca o economie aflată în plină ascensiune.

Dar până și cele mai sustenabile economii ajung să dea chix. Darămite o iubire imaginară, ca un balon de săpun, în care poți înfige acul și-o poți sparge în orice moment, prelingându-se dureros din văzduhul gândurilor tale, pe rând, în capilare, în atrii, la inimă…umplând cu veninul ei întregu-ți prezent.

La capătul oricărui vis, se află totuși realitatea unui nou început.

large (1)

Nu există „poate” într-o prietenie :)

large (1)

De-a lungul ultimelor șapte luni mi-am dat seama de mai multe lucruri decât am fost capabilă întreaga mea existență. Au fost atât de concentrate cu emoții extreme, cu clipe memorabile, cu locuri  și oameni și cuvinte. Cuvinte care m-au pus la pământ, cuvinte care m-au vindecat, cuvinte care mi-au dat speranță și cuvinte care mi-au arătat adevărata față a oamenilor. Dar ce pot spune din tot sufletul, e că faptele sunt cele mai de preț cuvinte ale unei persoane. Faptele ne reprezintă, faptele suntem noi și noi suntem faptele. Orice altceva, pentru mine, nu mai are relevanță.

Sunt sătulă de minciuni, de falsitate, de lașitate, de ipocrizie, de „poate ne vedem”, „poate mergem”, „poate mâine”, „poate într-o zi”. Pentru mine nu există „poate”. Pentru mine nu există prietenii mai mici sau mai mari, nu există diferență între amici și prieteni. Nu există. O prietenie ori e adevărată, și îndeplinește toate aspectele unei prietenii, ori nu mai e prietenie. Un prieten în adevăratul sens al cuvântului nu e un super erou mitologic, e un om, e acea persoană care e lângă tine, indiferent de contextul social în care ați crescut, indiferent de ce faceți momentan cu viața voastră, indiferent de ce veți alege să faceți în viitor. Un prieten e acela care îți vorbește când sunteți la mii de kilometri depărtare, dar și atunci când sunteți unul lângă celălalt.

În ultimele 7 luni, mi-am dat seamă că nu distanța distruge o prietenie, ci tăcerea. Distanța nu e decât un factor neînsemnat, e irelevant într-o prietenie. De ce? Pentru că este ceva temporar. Dacă se manifestă sentimentul prieteniei între două persoane, acelea vor ajunge într-un final, fie să desfășoare anumite activități comune, fie să locuiască în același loc. Nu poți să susții că îi ești prieten cuiva dacă nu mergi să-l vizitezi sau dacă nu stabiliți un punct comun de intersecție. Distanța e O.K. în măsura în care se încearcă să fie diminuată, eliminată.

Cât eram în Erasmus, am resimțit căldura incomensurabilă a prieteniei, a celor care deși nu pot fi lângă tine, încearcă să te țină aproape. Tot atunci, am simțit cât de rece poate fi cineva pe care l-ai numit odată „prieten”.  Abia acum însă, la două luni de la întoarcerea în țară, experiementez cu adevărat amărăciunea dezamăgirilor, răceala falselor prietenii pe care le-am purtat în suflet cu naivitate. Totuși, nu sunt de compătimit, căci eu n-am pierdut nimic, ci ei au pierdut o PRIETENIE.

Gânduri post-Erasmus. (o altă perspectivă)

slovak-paradise-2

E firesc ca orice om care termină un Erasmus să fie dornic să-și împărtășească experiența cu ceilalți. Eu aleg s-o fac aici, mai pe larg, iar cu prietenii, mai pe-ndelete.

Să trăiești 5 luni într-un alt oraș, într-o altă țară, a fost, cel puțin pentru mine, o provocare, mai ales că în toți cei 21 de ani de existență am locuit cu ai mei și doar cu ai mei. S-a mai întâmplat desigur să plec în vreun cantonament sau în excursii, dar asta nu pentru mai mult de două săptămâni. Timp de cinci luni, Kosice a devenit orașul meu, iar Jedlikova, căminul în care am locuit, a devenit „acasă”.

Nu mi-am făcut prea multe planuri înainte să vin, nu știam prea bine ce mă așteaptă, am venit echipată doar cu un set de 4-5 obiective, scrise pe drum, în trenul spre Budapesta. Probabil că prima zi în Slovacia mi-o voi aminti mereu cu cea mai mare acuratețe, pornind de la sentimentul de nou resimțit odată cu primul pas în gara din Kosice, la mâncarea tradițională „haluski” servită cu o Kofola rece într-unul dintre restaurantele din Centrul Vechi, și până la primii trei prieteni din acea zi, fiecare de altă naționalitate.

Ca fapte diverse, mi-am făcut amici din peste 9 țări, am mers pentru prima oară în „couchsurfing”, am cântat pentru prima dată la Karaoke, am fost la două piese de balet pe care mi-am dorit dintotdeauna să le văd, am reușit să călătoresc în 7 țări, am aflat că poliția din Slovacia nu e prea prietenoasă dacă tragi maneta de urgență din tren (oops), am înotat, am alergat, m-am îndrăgostit și, în același timp, mi-am îmbunatățit nivelul a două limbi străine – engleză și franceză (asta dacă nu punem la socoteală toate cuvintele și expresiile  învățate în spaniolă, italiană, portugheză și slovacă).

 Mă așteptam să-mi fie mult mai greu dupa întoarcerea în țară. Mă așteptam să tânjesc în fiecare zi dupa viața de la camin, să imi fie dor, să fiu tristă. Dar nu sunt. Am auzit atât de des expresia „depresie post- erasmus”, iar din experiențele oamenilor care au mai fost am înțeles că o să îmi ia mult timp să mă refac după toată aventura tumultoasă de acolo.
Dar adevărul e că viața mea de aici e mult mai frumoasă,  mai reală. Cât am fost în Slovacia, m-am bucurat de momente, de petreceri, de oportunități, dar acum îmi pare că a fost doar un vis, și nu pentru că a fost prea frumos ca să fie adevărat, ci tocmai pentru că am știut de la început că totul durează doar cinci luni. Am avut oarecum viu sentimentul că ce se întâmplă acolo, o să ramană acolo, și nici nu aș fi vrut să fie altfel.

Citește în continuare Gânduri post-Erasmus. (o altă perspectivă)

Why do we always like the ones who don’t like us?

large

 

My last post on blog was answering to the question „For what we like who we like?”.  Lately, my dear friend told me that now I should write about „Why do we always like the people who don’t like us back?”. So, challenge accepted.

I have to admit that the word „always” is a bit too much. Some of us are in a happy relationship, which is really great and I am truly glad for them. But, as this is not my case, I relate more with the second category. The category of people who always like someone that doesn’t like them back. WHY? The reason is also in the question. Because they don’t like you back. Because you’ll always want what you can’t have. And when you’ll get it, you’ll want something else. It is in our nature to aim for great things, for the things that are so hard to achieve. Those are the most desirable wishes. Their unavailability makes them soooo damn wanted. And the frustration that you can’t have them, makes you want them even more. It is so fuckin’ tricky.

I bet that at least once it happened to you to have a crush on someone who wasn’t paying attention to you…or at least not as much as you wanted to. But, at some point, they started to feel the same way as you. And then you slowly stopped liking them. Because you had that person, the person was available for you, you achieved your goal. Then you moved to someone else. Someone who might not even knew about your existence. This was the thing that appealed to you.

So even if my answer is disappointing, this is the ugly truth. We can’t change what’s in our nature of human beings, but we can change our thinking, our actions. We can stop seeking for the ones who are not interested in us, who are not able to see our real worth, who don’t even want to know us. You may like so much a person who doesn’t like you or who doesn’t pay attention to you, but it’s up to you to choose what’s best for you. When you know your worth, you know as well when is better to try harder or to move on.

x.o.x.o. 🙂

For what we like who we like

large

Whatever you’re doing in this very moment – just enjoy it. Enjoy that fucking chocolate. Enjoy the pastas, enjoy the party, enjoy the books, enjoy everything. Don’t overthink, don’t think about the consequences of an action you really like doing, which is bringing joy to your life and it doesn’t affect your beliefs.

Lately, I’ve been fighting with myself to eat less. It was an worthless struggle. Because even if I would resist all day without food, or just with a salad and some fruits, at the end of it I will eventually give up and put on a plate some chicken with fries. And the result would be the same as eating meals in a normal way. And even if I would’ve resisted 3 or 5 days in a row, which would’ve been the win?  Maybe one kilo less. Maybe two. So? Is it worth it?

No way. If you’re trying to do this in order to look ‘sexier’, please just stop it. Because that guy will not like you for how you look like, but for the way you act when he is or he is not watching you. At first he may be attracted to your appearance, but later it will matter just what it’s in between your soul and your look – your way of being, your gestures, your behaviour. And these things you cannot change. At least at 21. Because at 21 you’re exactly as you want to be, you love yourself, your confident about the way you are and inside you know you don’t want to change for anything and anyone. So you are already shaped and if someone doesn’t like you, just press skip and go to the next one.

And yes, it’s true. We don’t like people for their look, but for how they act, for the way they move their hands, or for the way they speak, for the way they lead the conversation, the way they hold a glass, the way they laugh in a crowded bus, the way they are staring at a great painting, the way they sigh when things are not going according to the plan, the way they turn their head, the way they eat, the way they argue with someone else…these are the things we get to really like or hate about a person. Not even their beliefs. Because your beliefs are  influenced by so many things – by your parents, by the people you spent your time with when you were still a child, by the environment you grew up in, by the country you were born in….by plenty of factors. And beliefs can be changed. And knowledge can be improved. Your level of information may increase. But the way you roll up your sleeves it can’t be changed. It’s purely you.

Despre experiențele care nu se mai întorc. (tb martie 2016)

2016-03-20 15.18.13

Ce mă frapează cel mai tare este complicitatea universului. Sunt anumite experiențe care îți pun la încercare toate simțurile și care-ți rămân întipărite veșnic în substanța cenușie. Astfel de experiențe mă fac să mă întreb cum este oare posibil ca toate deciziile unor oameni complet diferiți, din țări diferite, să se alinieze în felul ăsta? Să aleagă toți același proiect, în același timp, să simtă toți aceeași determinare de a evada pentru o săptămână din cotidianul academic.

Vorbesc despre săptămâna petrecută în Ungaria, în luna martie, ale cărei amprente inefabile le resimt încă înăuntrul meu. Sunt multe momente în care ceva mă aduce înapoi acolo, rememorând de la capăt totul, iar și iar.

Și-mi amintesc cu-atâta drag, că parcă-mi vine să-mi fac bagajul și să plec numaidecât într-acolo. Și totuși, știu că nu va mai fi la fel. Chiar dacă i-aș lua pe oamenii ăia și i-aș duce la același hotel, reluând aceleași activități, nu aș face altceva decât să construiesc o mare și tristă dezamăgire.

Poate că frumusețea acestor experiențe constă tocmai în unicitatea lor. Fie accepți oportunitatea, fie o pierzi pentru totdeauna. Pentru că doar la timpul x, în locul x, se pot întâmpla lucurile x și te poți simți în felul x. Toate acestea conchid către o experiență unică, experiența x.

Și oricât de mult ne-am dori, timpul nu mai poate fi ‘x’ niciodată. Cred că asta mă-nspăimântă cel mai mult: armonia aceea creată de univers prin alinierea desăvârșită a unui șir infinit de factori și unicitatea ei inexorabilă.

 

 

Singur pe lume

large (1)

Când eram mică, am mers cu tata și cu fratele meu la un târg destinat copiilor, un târg superb cu jucării. Nu mai țin minte dacă era 1 iunie sau nu, cert e că tata ne-a spus că putem alege ce jucărie ne place, în limita unui anumit buget. Fratimiu, nu-mi mai amintesc ce a vrut, posibil să fi fost o mașinuță, iar eu am ales o carte de la singurul stand cu cărți prezent la târg. Eram clasa a doua, iar cartea lui Hector Malot avea să fie prima lectură serioasă din viața mea. Nici nu bănuiam pe-atunci că „Singur pe lume”, căci acesta era titlul cărții cumpărate, avea să-mi fie mai târziu laitmotiv al existenței. A fost în parte și o prezicere, și un blestem – pentru că așa mă simt astăzi. Nu știu dacă se spune că devii ceea ce citești, dar probabil că întotdeauna am intuit în subconștient care-mi va fi condiția când voi fi „mare”.

Familia a fost dintotdeauna instituția cea mai de preț pentru mine. A fost o valoare pe care am pus-o de fiecare dată pe primul loc în toate clasamentele, pe toate listele ierarhice, pentru care aș fi fost dispusă să fac orice, să ma sacrific întru totul. Știam că orice s-ar întâmpla, că oricât de proastă ar fi ziua respectivă, că oricât de nefericită ar fi întorsătura pe care ar lua-o viața, întotdeauna îmi va rămâne familia. A fost pentru mine asemenea unei flori pe care am îngrijit-o în fiecare zi, căreia i-am oferit toată dragostea mea. Iar în schimb, mă puteam bucura de parfumul și de frumusețea ei, de sentimentul acela specific de „acasă”. Copilul din mine a îndrăgit familia așa cum un grădinar își prețuiește cea mai frumoasă și fragilă floare.

Am avut o copilărie fericită și nu știu în ce punct s-a terminat, când anume s-a schimbat boardul executiv, pentru ca adultul în curs de maturizare să treacă la conducere. Important e că de-a lungul anilor, am reușit să mențin viu înlăuntrul meu copilul de-odinioară. Deși uneori dormea, iar alteori avea faze profunde de hibernare din pricina problemelor cotidiene si a stresului continuu care mă copleșea, reușeam să-l trezesc și să ne-amintim împreună ce e cu adevărat important în viață: familia. Acum, acea familie pentru care mă rugam și pe care am iubit-o  ca pe ochii din cap nu mai există. Cel mai drag lucru mi-a fost luat. Grădinarul nu mai are ce uda, petalele florii au căzut și s-au împrăștiat.

Și mă doare copilul ca o rană, ghemuită neputincios înlăuntrul meu , tresărind la fiecare amintire dragă, continuând să sângereze ca un organ de sine stătător. Și tare mi-e frică să-ncerc să-l mai trezesc. Mi-e teamă că nu se va mai trezi. Pentru că „atunci când nu mai ești copil, ai murit demult.”