Visul unei fetițe/ Once upon a dream

(English below)

Toată viața, de când eram mică și până acum, am așteptat ziua când aveam să fiu fericită. Mergeam cu părinții și cu fratele meu în excursii și vedeam grupuri de tineri care se distrau copios. Și nu mă puteam gândi decât la vremurile când o să am și eu propriul grup de prieteni, alături de care voi merge în tot felul de excursii.

Apoi, am mai crescut, și pe lângă grupul de prieteni, îmi mai doream ceva. Vedeam cupluri fericite, ținându-se de mână, și deja îmi imaginam ziua în care voi avea și eu pe cineva pe care să-l țin de mână, alături de care să dansez la petreceri.

De cand eram mică, am visat la cum va fi viața mea când voi fi mare. Îmi doream să mă căsătoresc, să am copii și bineînțeles un loc de muncă prin care să pot contribui la susținerea financiară a familiei mele. Îmi doream totodată să avem un grup de prieteni, alături de care să ne planificăm din timp concediile și excursiile.

Apoi, părinții mei s-au despărțit. Fratele încetase de mult să mai vină cu noi în excursii. Visul meu se sfârșea fără ca eu să-mi dau seama. Am ajuns la vârsta de 22 de ani cu mai multe înfrângeri de ordin sufletesc decât ar fi putut îndura vreodată Moromote. Am ajuns mai singură decât în toate coșmarurile pe care le-am avut.

Abia acum îmi dau seama că era în zilele de pe-atunci când eram cu adevărat fericită. În vremurile când puteam visa nestingherită, cu ochii deschiși, când totul părea realizabil, când tot ce-mi doream era la o aruncătură de băț.

Azi am 22 de ani și încă mă întreb unde e acel grup de prieteni pe care-l visez dintotdeauna. Încep să mă întreb dacă voi găsi într-adevar persoana alături de care să-mi întemeiez o familie. Totul pare atât de departe și eu mă simt atât de bătrână.

Am momente în care mă găsesc în viitor, contemplând sfârșită la tabloul unei familii cu doi copii, aflați într-o excursie. La o fetiță care visează cu ochii deschiși la un grup de prieteni, la un soț iubitor, la numeroasele excursii pe care le vor face împreună. Și-o să-mi doresc s-o scot din tablou și sa-i spun că adevărata fericire se află chiar în acel moment, lângă ea. Că excursiile alături de părinții și de fratele ei sunt cele mai de preț surse ale fericirii. Pentru că va veni o zi când nu vor mai merge în excursii. Când părinții ei o vor abandona. Când fratele ei nu va mai veni acasă și nu se vor mai juca împreună. Va veni ziua când va împlini 22 de ani. Și va fi prea târziu.


 

All my life, since I was a kid, I waited for the day when I would finally be happy. I was going with my parents and my brother on trips and I was seeing groups of young people who were having fun. And all that I could think about were the moments when I would have my own group of friends, with whom I would go on all sorts of trips.

Then I grew up, and besides my group of friends, I wanted something more. I was seeing happy couples holding hands, and I was already imagining the day I would have someone to hold my hand and with whom I would dance at parties.

Since I was little, I dreamed of how my life would be when I will be an adult. I dreamed of getting married, having children and of course a job to help financialy my family. I also wanted to have a group of friends, with whom I would plan our holidays in advance.

Then my parents broke up. My brother had long ceased to come with us on trips. My dream ended without even realizing. I have reached 22  with more soul defeats than Moromote (book character) ever could have endured. I have become lonelier than in all the nightmares I’ve had.

Only now I realize it was back in those days when I was really happy. In the times when I could dream with my eyes open, when everything seemed feasible, when all I wanted was just a mile away.

Today I am 22 years old and I am still wondering where is that group of friends I have always dreamt about. I’m starting to wonder if I’ll ever find the person with whom I will settle down and build a beautiful family. Everything seems so far and I feel so old.

I have moments in which I find myself in the future, contemplating the picture of a family with two children on a trip. There would be a little girl who dreams of a group of friends, of a loving husband, of the many trips they will do together. And I want to get her out of the picture and tell her that true happiness is right there, next to her. That trips with her parents and her brother are the most valuable sources of happiness. Because it will come a day when they will not go on trips anymore. When her parents will abandon her. When her brother will not come home and they will not play together anymore. There will come the day she will turn 22. And it will be too late.

Anunțuri

N-am sa pot

Umblam desculță, pe un timp noros,/

Gândindu-mă aievea, dureros,

la cerul de deasupra brațelor mele,

la toate sclipirile lui în formă de stele.

 

Mă gândeam atunci s-aprind și eu ceva,

O ultimă privire-n urma mea,

Un zâmbet, cât de mic, de-al tău,

Până și gându-ți cel mai rău.

 

Cât așteptam pierdută, pe cărare,

Și cerul a-nceput să se plece-agale.

Tu ai apărut abia târziu….cu-o ea,

Și stelele și-au stins ușor sclipirea.

 

Nu-s electrician și n-am să pot aprinde

Scântei de foc în suflete zdrelite,

Ori să încep iară, din lacrimi desprinse,

O altă constelație de lumini stinse.

Primele două saptamani de ROMANCE – când socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg

Au trecut deja două săptămâni de când sunt aici și în sfârșit am puțin timp pentru mine. După 15 zile găsesc o clipă de răgaz în care să pot respira liniștită în intimitatea camerei mele de nouă metri pătrați și să pot analiza ce s-a întâmplat până acum.

Pentru mine e clar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Ori ieși mai prost decât ai calculat, ori faci cea mai bună afacere a vieții tale. Așa cum mi s-a întâmplat mie.

De când am ajuns în Nantes, am întâmpinat o groază de probleme și m-am simțit provocată de împrejurări până la epuizare.  Am avut momente în care m-am întrebat de ce-am ales să mă chinui singură, venind aici fără să știu pe nimeni, într-un loc necunoscut și total diferit față de ce știam. Am fost nevoită să fiu un adult în toată firea, deși o parte din mine ar fi vrut să mai copilărească puțin pe meleagurile natale, în confortul casei părintești și-al limbii materne. Dar cu toții știm că viața începe după ce ieși din zona ta de confort. E singurul mod prin care poți să evoluezi intelectual și sufletește, iar în cazul meu asta s-a tradus prin a trăi un an în Franța.

Am învățat să mă descurc fără să mă ajute nimeni.  Să mă gospodăresc singură de la A la Z, să-mi construiesc singură orarul pentru facultate de la A la Z, să-mi pun la punct toate documentele pentru universitate, pentru cazare, contracte, asigurări, conturi bancare, transport, bugete și multe altele.

Într-adevăr, experiența de până acum nu urmează cursul pe care l-am așteptat. Are multe coborâșuri, prea multe, prea jos. Mi se pare dificil și nici măcar nu sunt la prima experiență internațională. Dar în Slovacia era altceva. Nu am mers în neant, acolo mai cunoșteam pe cineva și, în plus, existau oameni care te ajutau oricând . Acolo eram o mână de studenți bine coordonați. Aveam un orar predefinit, evenimente organizate la care mergeam toți și aveam ocazia să ne cunoaștem. Era ca și cum ne-ar fi ținut cineva de mână tot timpul. Dar aici e altă situație – sunt mii de studenți internaționali, care nu pot fi aduși în același loc și n-ar ajunge o asociație care să-i organizeze și sa-i țină de mână pe fiecare-n parte. Trebuie să te descurci singur, ca să nu mai spun că totul se plătește – la propriu. Orice informație, orice serviciu mărunt, cotidian – totul e contracost. Și da, de-asta le merge bine economic. Pentru că sunt negustori buni, știu cum să facă bani.

Dar sunt și suișuri pe axa asta temporală. Mai multe decât coborâșuri, mai înalte decât am cunoscut vreodată. Mă plimb uneori prin oraș și nu-mi vine să cred cât de frumos poate fi – atât de verde, de curat, cu zone liniștite, cu mai multe biciclete decât mașini, cu oameni care aleargă-n voie, cu bărci și terase lacustre, cu catedrale grandioase precum Saint Croix, Saint Pierre sau Saint Nicholas, cu impozantul castel construit în stil gotic – Chateau des ducs de Bretagne, cu Erdre și Loire scăldate în apus. Totul face parte dintr-un spectacol de care nu mă mai satur.

Dar Nantes nu e doar un oraș liniștit. Este viu, activ,  cosmopolit, plin de studenți veniți din toate colțurile lumii. Noaptea poți merge în voie pe străzi, pentru că nu ești niciodată singur și te poți plimba fără frica hoților sau a violatorilor scabroși. De când am venit, am reușit să încep lucruri și proiecte pe care mi le-am dorit de mult, dar în România nu a fost posibil sau așa de facil. M-am apucat să învăț spaniolă, m-am apucat de dansuri, merg la alergare pe stadionul din spatele căminului și urmează multe alte activități, printre care înot și tenis. Dar să nu uităm și de micile excursii de explorare a culturii franțuzești, trecute deocamdată doar în agendă, urmând ca pe parcursul anului să le aduc la realitate.

Ei bine, da, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Uneori poți face afacerea vieții tale.

21763831_1448124418602690_975550209_n

Playlistul de-„acasă” / The „home” playlist

Pentru mine, „acasă” e un playlist. Un playlist cu melodii bune, care îți plac, care te definesc ca persoană. Le-ai ascultat toată viața și încă le asculți, pentru că sunt cele mai bune melodii pe care le știi și pentru că te reprezintă. Dar la un moment dat, pleci și locuiești în altă parte pentru un semestru. Ai un alt „acasă” și, deci, un alt playlist. Alte melodii, dintre cele mai diverse, din toate țările în care ai călătorit, de la toți oamenii pe care i-ai cunoscut, melodii total diferite față de cele din vechiul playlist.

Te întorci acasă și playlistul ăla de-odinioară s-a mărit. Ai și melodiile vechi, și pe cele noi. Și totuși, le asculți doar pe cele noi. Îți aduc aminte de momentele frumoase pe care le-ai trăit acolo, de oamenii aceia, de toate călătoriile extraordinare. Când ajungi la vreo melodie veche, o schimbi repede, nu vrei s-o mai asculți, te plictisește. Încerci. Încerci să le asculți și pe cele vechi, așa cum o făceai cândva, dar nu mai sună la fel. Îți trezesc doar un sentiment de nostalgie…parcă totuși vrei altceva. Vrei să asculți acele piese noi, care nu sunt genul tău, care sunt total diferite față de ce obișnuiai să asculți, dar care trezesc în tine emoții vii, ambiții, visuri, îți fac sângele să clocotească și te fac să crezi că poți muta munții.

Vechiul playlist va rămâne mereu acolo, să-ți amintească de ceea ce a fost, să nu uiți niciun detaliu al trecutului. Dar noile melodii, ele te reprezintă acum, trebuie să le descoperi pe toate, alte stiluri, alte limbi, pe ele vrei să le asculți.

Peste patru săptămâni pleci iar. Un alt „acasă”, un alt playlist. Let the romance begin!


For me, „home” is like a playlist. A playlist with good songs that you like, which define you as a person. You’ve listened to them all your life, and you’re still listening to them, because they’re the best songs you know and because they represent you. But at some point, you go and live elsewhere for a semester. You have another „home” and therefore another playlist. Other melodies, so varied, from all the countries you visited, from all the people you met, totally different songs than those from your old playlist.

You’re coming back home and the playlist is bigger now. You have both old and new songs. Yet you only listen to the new ones. Because they remember you the beautiful moments you lived there, those people, all the extraordinary trips. When you get to some old melody, you change it fast, you do not want to listen to it, it gets you bored. You try. You try listening to the old ones as you once did, but it does not sound the same. They just give you a nostalgic feeling … but inside you know you want something else. You want to listen to those new songs that are not your genre, which are totally different from what you used to listen to, but that awaken in you vivid emotions, ambitions, dreams, they make your blood bloom and they make you think you can move the mountains .

The old playlist will always be there, remind you of what it was, so you won’t forget any details of the past. But the new songs, they are the ones that represent you now, you have to discover them all, other styles, other languages, you want to listen to them.

Four weeks later you go again. Another „home”, another playlist. Let the romance begin!

So please, don’t go…

There is so much of you in my mind

And there’s much of us left behind,

So much that we could be is still there,

Between the line of the love and despair.

 

It’s like I breath your eyes all over again

Through endless memories every now and then

Imagine that maybe it’s you over the sea,

Over the infinite mass of „what it could be”

 

And hardly passing through the next day

Or the next mile that’s in our way,

I barely see the point of where we meet

And turning that forever in no longer a myth.

 

Whilst there’s some hope in every goodbye,

I’d wish it for us to be just a lie

And therefore tomorrow convert it in a „hello”

And then all the other days, so please,

don’t go!

Sunt cupluri care –

Sunt cupluri care, deși locuiesc împreună, au sufletele departe unul de celălalt. Sunt cupluri pentru care viața e doar o rutină, un continuu plictis, iar cotidianul nu mai presară de mult nimic spectaculos. Fericirea s-a teșit, călcată fiind de trecerea vremii. Sunt cupluri care nu cresc nimic împreună.

Sunt și cupluri care cresc afaceri împreună. Sunt cupluri care cresc copii împreună. Și fiecare duo, își are satisfacția lui. Prin profitul afacerii. Sau atunci când copilul cel mic ia o notă bună.

Dar eu, îmi doresc pentru noi să fim cuplul care se crește pe sine împreună. Care crește idei, și noi teorii de viață, și munți de amintiri, și rafturi pline ochi de cărți, și plante pline de flori, și zile pline de zâmbete,

și-o casă cu vreo doi copii/

și Dumnezeu știe la ce ne-om mai gândi.

///////////////////////////////////There are couples who ////////////////////////////////////

There are couples who, even living together,  have their souls so far from one another. There are couples for whom life is just a routine, a continuous boredom, and the daily has not had anything spectacular for a long time. Happiness dwindled, being constantly trampled by the hands of time. There are couples that don’t build anything together.

There are couples who grow businesses together. There are couples who raise children together. And every duo has its own satisfaction. Through business profits. Or when the little child takes good grades.

But I, I wish for us to be the couple that grows together. Who grows ideas, and new theories of life, and mountains of beautiful memories, and bookshelves full of books, and plants full of flowers, and days full of smiles,

And a house with a child or two /

And God knows what else we’ll do.

large (1)

Zile căprui

Prin lungu-mi părului/

Zăream odată degetele tale.

În toată zarva ast-a dorului/

Le mai simt și-acum, căzând agale.

Razele-aurii ne parcurgeau încet/

Și noi ne continuam dulce amorul/

Cu soarele scăldându-ți câte-un deget,

Cu degetele mângâindu-mi părul.

Era în zilele de aur de pe-atunci/

În lumina aceea bizară,

Când părul încercai să mi-l strângi,

Și inima începea să-mi tresară.

Îmi mai cădeau șuvițele pe rând, pe față,

Tu le prindeai de-ndată atent și tacticos,

Și-mi răsărea câte-un mănunchi răzleț de viață,

Privindu-ți ochii plini de-acel căprui frumos.

Visul din baloane de săpun

Știți sentimentul acela în care te trezești după un vis atât de plăcut și tot ce vrei să faci e să te culci înapoi să-ți continui visul? Cam asta am făcut eu în ultimele trei luni. Mi-am continuat visul. Și dacă se întâmpla să dau piept în piept cu realitatea, mă chinuiam să îmi adorm la loc conștiința.

Și uite așa, în fiecare zi, relația dintre noi doi a mers mai departe, crescând, ramificându-se în toate arterele mele sufletești și îmbibându-mă într-o speranță măgulitoare. În mintea mea, am avut tot felul de conversații contradictorii, după care ajungeam mereu la un compromis incontestabil, te strângeam în brațe și toate amintirile noastre dulci își reluau filmul iar și iar și iar. Când îmi aduceam aminte de un lucru neplăcut, mă supăram un pic la început, apoi îți găseam scuze și într-un final ajungeam să te iert, și să te strâng și mai tare în brațe. Totul s-a petrecut în mintea mea, în visul acela frumos de care am strâns cu dinții ca un copil nebun ce nu vrea să-și lase jucăria preferată acasă și să plece la școală.  Am ținut vie himera unei iubiri care murise de mult, așa cum mama nu acceptă să-i fie deconectat de la aparate copilul aflat în moarte cerebrală.

Acum a venit însă momentul să deconectez de la aparate speranța iluzorie în această iubire sfârșită și căreia nu am știut să-i dau drumul la timp. Poate că e bine ca atunci când toți medicii îți spun că nu mai e nicio șansă, să renunți și tu. Dar eu, copil ambițios și-ncăpățânat, nu am putut s-o las să moară prematur, iar acum despărțirea este cu atât mai grea. În adâncul meu, într-unul din sertarele pe care nu am vrut să le accesez niciodată, știam că e doar o chestiune de timp până când unul dintre noi își va găsi pe cineva. Nu știam însă că se va întâmpla așa curând. Chiar când relația iluzorie dintre noi pe care o alimentam constant, creștea așa frumos și sigur și stabil, ca o economie aflată în plină ascensiune.

Dar până și cele mai sustenabile economii ajung să dea chix. Darămite o iubire imaginară, ca un balon de săpun, în care poți înfige acul și-o poți sparge în orice moment, prelingându-se dureros din văzduhul gândurilor tale, pe rând, în capilare, în atrii, la inimă…umplând cu veninul ei întregu-ți prezent.

La capătul oricărui vis, se află totuși realitatea unui nou început.

large (1)

Nu există „poate” într-o prietenie :)

large (1)

De-a lungul ultimelor șapte luni mi-am dat seama de mai multe lucruri decât am fost capabilă întreaga mea existență. Au fost atât de concentrate cu emoții extreme, cu clipe memorabile, cu locuri  și oameni și cuvinte. Cuvinte care m-au pus la pământ, cuvinte care m-au vindecat, cuvinte care mi-au dat speranță și cuvinte care mi-au arătat adevărata față a oamenilor. Dar ce pot spune din tot sufletul, e că faptele sunt cele mai de preț cuvinte ale unei persoane. Faptele ne reprezintă, faptele suntem noi și noi suntem faptele. Orice altceva, pentru mine, nu mai are relevanță.

Sunt sătulă de minciuni, de falsitate, de lașitate, de ipocrizie, de „poate ne vedem”, „poate mergem”, „poate mâine”, „poate într-o zi”. Pentru mine nu există „poate”. Pentru mine nu există prietenii mai mici sau mai mari, nu există diferență între amici și prieteni. Nu există. O prietenie ori e adevărată, și îndeplinește toate aspectele unei prietenii, ori nu mai e prietenie. Un prieten în adevăratul sens al cuvântului nu e un super erou mitologic, e un om, e acea persoană care e lângă tine, indiferent de contextul social în care ați crescut, indiferent de ce faceți momentan cu viața voastră, indiferent de ce veți alege să faceți în viitor. Un prieten e acela care îți vorbește când sunteți la mii de kilometri depărtare, dar și atunci când sunteți unul lângă celălalt.

În ultimele 7 luni, mi-am dat seamă că nu distanța distruge o prietenie, ci tăcerea. Distanța nu e decât un factor neînsemnat, e irelevant într-o prietenie. De ce? Pentru că este ceva temporar. Dacă se manifestă sentimentul prieteniei între două persoane, acelea vor ajunge într-un final, fie să desfășoare anumite activități comune, fie să locuiască în același loc. Nu poți să susții că îi ești prieten cuiva dacă nu mergi să-l vizitezi sau dacă nu stabiliți un punct comun de intersecție. Distanța e O.K. în măsura în care se încearcă să fie diminuată, eliminată.

Cât eram în Erasmus, am resimțit căldura incomensurabilă a prieteniei, a celor care deși nu pot fi lângă tine, încearcă să te țină aproape. Tot atunci, am simțit cât de rece poate fi cineva pe care l-ai numit odată „prieten”.  Abia acum însă, la două luni de la întoarcerea în țară, experiementez cu adevărat amărăciunea dezamăgirilor, răceala falselor prietenii pe care le-am purtat în suflet cu naivitate. Totuși, nu sunt de compătimit, căci eu n-am pierdut nimic, ci ei au pierdut o PRIETENIE.

Gânduri post-Erasmus. (o altă perspectivă)

slovak-paradise-2

E firesc ca orice om care termină un Erasmus să fie dornic să-și împărtășească experiența cu ceilalți. Eu aleg s-o fac aici, mai pe larg, iar cu prietenii, mai pe-ndelete.

Să trăiești 5 luni într-un alt oraș, într-o altă țară, a fost, cel puțin pentru mine, o provocare, mai ales că în toți cei 21 de ani de existență am locuit cu ai mei și doar cu ai mei. S-a mai întâmplat desigur să plec în vreun cantonament sau în excursii, dar asta nu pentru mai mult de două săptămâni. Timp de cinci luni, Kosice a devenit orașul meu, iar Jedlikova, căminul în care am locuit, a devenit „acasă”.

Nu mi-am făcut prea multe planuri înainte să vin, nu știam prea bine ce mă așteaptă, am venit echipată doar cu un set de 4-5 obiective, scrise pe drum, în trenul spre Budapesta. Probabil că prima zi în Slovacia mi-o voi aminti mereu cu cea mai mare acuratețe, pornind de la sentimentul de nou resimțit odată cu primul pas în gara din Kosice, la mâncarea tradițională „haluski” servită cu o Kofola rece într-unul dintre restaurantele din Centrul Vechi, și până la primii trei prieteni din acea zi, fiecare de altă naționalitate.

Ca fapte diverse, mi-am făcut amici din peste 9 țări, am mers pentru prima oară în „couchsurfing”, am cântat pentru prima dată la Karaoke, am fost la două piese de balet pe care mi-am dorit dintotdeauna să le văd, am reușit să călătoresc în 7 țări, am aflat că poliția din Slovacia nu e prea prietenoasă dacă tragi maneta de urgență din tren (oops), am înotat, am alergat, m-am îndrăgostit și, în același timp, mi-am îmbunatățit nivelul a două limbi străine – engleză și franceză (asta dacă nu punem la socoteală toate cuvintele și expresiile  învățate în spaniolă, italiană, portugheză și slovacă).

 Mă așteptam să-mi fie mult mai greu dupa întoarcerea în țară. Mă așteptam să tânjesc în fiecare zi dupa viața de la camin, să imi fie dor, să fiu tristă. Dar nu sunt. Am auzit atât de des expresia „depresie post- erasmus”, iar din experiențele oamenilor care au mai fost am înțeles că o să îmi ia mult timp să mă refac după toată aventura tumultoasă de acolo.
Dar adevărul e că viața mea de aici e mult mai frumoasă,  mai reală. Cât am fost în Slovacia, m-am bucurat de momente, de petreceri, de oportunități, dar acum îmi pare că a fost doar un vis, și nu pentru că a fost prea frumos ca să fie adevărat, ci tocmai pentru că am știut de la început că totul durează doar cinci luni. Am avut oarecum viu sentimentul că ce se întâmplă acolo, o să ramană acolo, și nici nu aș fi vrut să fie altfel.

Continuă lectura